Editorial

Un alt mod de a privi moartea

Daca privim inapoi in timp si analizam diferite culturi, popoare, oameni din trecut, vom observa ca, dintotdeauna, moartea a fost pentru om o idee, cel putin, neplacuta ; si, probabil, ea va fi intotdeauna la fel. De unde ne vine teama de moarte ? Si cum sa cercetezi subiectul mortii, in conditiile in care este imposibil sa obtii date si nu poti realiza experimente ? Tocmai lipsa familiarizarii cu conceptul de „moarte”, cresterea numarului problemelor emotionale si a unei nevoi, tot mai mare, de intelegere si tratare a problemelor legate de moarte, ne fac sa ne ocupam de acest subiect atat de „delicat”.

Cei care raman

Moartea in sine este asociata cu un act rau, o intamplare inspaimantatoare, o pedeapsa. Pentru om este de neconceput sa imagineze sfarsitul propriu pe pamant ; copil fiind, omul isi imagineaza moartea ca fiind ceva trecator ; cand creste, omul incepe sa-si dea seama ca nu este nemuritor ( in trup ) si ca el nu poate transforma imposibilul in posibil. El se teme de moarte, iar atunci cand in cuplu, de exemplu, unul dintre soti moare, cel care supravietuieste va fi coplesit de regret, teama si suferinta. Teama este insa dominanta, intrucat se refera la propria moarte, asociata cu un acut sentiment de vina pentru moartea celuilalt. O persoana indurerata, care-si smulge parul din cap si se bate cu pumnii-n piept, intentioneaza, de fapt, sa se auto-pedepseasca pentru vina pe care - in mod gresit considera ca - o are pentru moartea persoanei iubite.

Vechii evrei priveau trupul celui decedat ca pe ceva nedemn de atins ; amerindienii vorbeau despre spirite maligne, pentru a caror indepartare trageau in sus sageti din arcuri ; piatra de pe mormant avea initial acelasi scop : de a tine departe spiritele rele ; chiar loviturile de tun sau de arma de la funeraliile militare de astazi, sunt de sorginte ritualica, simbolizand aceeasi indepartare a spiritelor rele, care aduc moartea. Cele de mai sus arata faptul ca omul nu s-a schimbat prea mult de-a lungul timpului, ca pentru el, moartea este inca un fenomen ingrozitor, inspaimantator, iar teama de moarte este o teama universala, chiar daca, uneori, consideram ca am invatat sa o stapanim. Dar noi nu vom stapani niciodata moartea ! In schimb, putem invata cum sa o infruntam, cum sa o tratam. Cu mai mult respect, am zice...


Copiii si moartea

In zilele noastre se obisnuieste ca, in cazul unui deces in familie, copiii sa fie tinuti departe de cel care agonizeaza sau moare, chiar daca si, mai ales daca persoana este una foarte iubita de copil. In trecut, acest fapt natural care este moartea, era tratat in mod tot atat de natural. Sa nu uitam ca misterul nasterii si al mortii nu erau nicidecum straine copilului crescut in mediul rural, unde plantele, animalele si oamenii, nasteau, traiau si mureau sub ochii intregii familii. Poate este bine sa meditam la asta. Permitand copiilor sa stea alaturi de adulti, intr-o casa lovita de necaz si includerea lor in cercul familiei, le da acestora sentimentul ca nu sunt singurii indurerati si le ofera confortul impartasirii responsabilitatii si doliului. Aceasta ii pregateste treptat si-i ajuta sa priveasca moartea ca pe o parte a vietii, ca pe o experienta ce ii poate ajuta sa creasca si sa se maturizeze. Neoferindu-i prilejul sa constientizeze treptat pierderea, el va suferi mai tarziu o durere, pe care va fi incapabil sa o infrunte. Daca ii spuneti copilului ca Dumnezeu iubeste copiii atat de mult ca L-a luat pe fratiorul lui la ceruri, devenit adult, copilul va ramane cu supararea pe Dumnezeu nerezolvata, dezvoltand traume psihice greu de tratat.


Teama de moarte si religia

Teama de moarte este generata de incapacitatea omului de a o prevedea si imposibilitatea de a se proteja impotriva ei. La intrebarea „ce e mai rau, moartea sau frica de moarte ?” raspunsul este foarte simplu : moartea nu este rea sau buna, ea este fireasca, inevitabila si naturala. Pe de alta parte, frica de moarte poate genera stari si fapte neomenesti ! Razboaiele, razmeritele, crimele, infractiunile sunt indicatori fideli ai incapacitatii noastre de a aborda conceptul de moarte cu acceptare si demnitate. Daca o natiune sufera de teama si neaga moartea, in aceeasi masura ea va folosi metodele distructive pomenite mai sus, pentru a-si afirma dorinta infantila de nemurire. Din nou : moartea trebuie acceptata si privita cu demnitate.
Pe vremuri, oamenii credeau in Dumnezeu ; credeau in existenta unei „vieti ce va sa vie”, menita a-i izbavi de suferinta si dureri. Ei isi aflau in ceruri rascumpararea promisa si, daca suferinta aici pe pamant fusese mare, dupa moarte exista o rasplata, in functie de curajul si eleganta, rabdarea si demnitatea cu care ne vom fi purtat povara pe timpul vietii. In suferinta stateau inscrise atat scopul acesteia, cat si viitoarea rasplata. Astazi, suferinta este privita ca fiind fara sens, de vreme ce se pot prescrie prafuri pentru dureri, pentru scarpinat si altele. De mult nu mai are efect convingerea ca suferinta de aici, de pe pamant, va fi rasplatita in ceruri ; suferinta si-a pierdut semnificatia. In acest caz, suntem privati de scopul initial al religiei, acela de a da speranta, de a conferi un sens tragediilor care se petrec pe acest pamant, de a da un inteles evenimentelor dureroase din viata noastra.


Ce-am putea face ?

Moartea... Fiecare dintre noi simte nevoia de a evita acest aspect, insa cu totii va trebui sa-l infruntam, mai devreme sau mai tarziu. Daca am putea fi capabili sa luam in calcul posbilitatea propriei morti, am putea genera multe lucruri bune pentru linistea si bunastarea noastra si a familiilor noastre. Astazi nu ne putem permite ca fiecare copil sa invete din experienta unei vieti simple, a nasterii si mortii, in mediul inconjurator natural. Dar trebuie sa invatam sa traim o asemenea criza ca moartea, sa o infruntam cu mai multa demnitate. Ar trebui sa ne gandim, din cand in cand, la moarte si la agonie ; este de sperat ca vom reusi sa facem asta inainte de a ne intalni cu aceste aspecte in propria noastra viata. Dar daca privim moartea ca pe ceva inspaimantator, oribil, „tabu”, nu vom fi niciodata capabili sa o abordam cu calm si demnitate. Ar fi mult mai usor pentru familie sa discute astfel de subiect in momente de bunastare si sanatate ; amanarea sau anularea unei discutii de acest gen este, mai degraba, o tendinta egoista, un mijloc de „aparare personala”. Aparare ? Dar cum te poti apara de inevitabil ? Sa va spunem un secret : nu exista imunitate impotriva mortii !


Sa ne intelegem

Cele de mai sus, nu sunt o pledoarie pentru a supune copiii la cruzime ; dar nici pentru ferirea lor de suferintele naturale ( copiii „emo” sunt cei care au fost siliti sa infrunte singuri, fara ajutorul familiei, multe aspecte negative ale vietii ! ). Nu este de crezut nici ca este bine sa traiesti numai cu gandul la moarte ; „nu putem privi soarele tot timpul si nu putem infrunta tot timpul moartea”. Dar negarea mortii, a o privi ca pe ceva care se intampla numai altora, este o atitudine iresponsabila. Nu pledam nici pentru suferinta, doar de dragul de a suferi, dar este necesar sa acceptam ca si suferinta are rolul ei. Nu putem sa convingem toti oamenii din lume de viata vesnica ce va veni ; dar nici nu putem sa trecem cu vederea pierderea sentimentului crestinesc si indepartarea vadita de dragostea Tatalui Ceresc. Batrana doamna, care la varsta de 70 de ani dorea sa vorbeasca despre moarte cu familia ei, profund dezamagita de reactia acesteia, spunea: „nu-i inteleg ! Ei iau asta ( moartea ) in gluma, ca si cand n-ar exista. Nu vor sau nu pot sa o accepte si astfel, ma priveaza de o moarte impacata”. O intelegem perfect pe aceasta venerabila doamna ; ea a stiut ca moartea este un lucru natural si-a incercat sa o intampine cu demnitate.
... Vom sti noi sa facem la fel ?


Olivia Vatca & Radu Botez



* Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa. Preluarea textelor publicate se poate face doar cu acordul General Editor A.A.P.E.S.

© 2007 - 2010 rugaciuni.ro